Cred că și vouă vi s-a întâmplat să cumpărați diferite cărți, să citiți câteva pagini din ele, apoi să le lăsați lângă pat pentru câteva luni până la o curățenie mai sârguincioasă când decideți să le găsiți un loc în bibliotecă cu gândul că va veni un moment când le veți citi. Uneori pot trece și ani de zile (cel puțin în cazul meu) până când le regăsiți și miracolul se întâmplă, promisiunea către ele se împlinește și în sfârșit le citiți, dar nu oricum ci cu o poftă incredibilă de vă întrebați cum de nu ați citit-o mai devreme. De ce? Nu știu. Probabil că există un anumit timp pentru toate.
De curând am devorat o carte din această categorie descrisă mai sus, o carte care mi-a atins sensul vieții cu explicații: Omul în căutarea sensului vieții, scrisă de Viktor Frankl – fondatorul logoterapiei, adică a psihoterapiei centrată pe sens. Eu de Viktor Frankl m-am mai tot întâlnit de-a lungul formărilor în diferite forme de psihoterapie și de fiecare dată a existat o atracție față de ideologia lui. Pe de altă parte, această carte nu este una de specialitate, ci mai degrabă o autobiografie a lui, în care autorul este și povestitor, și personaj principal, și psihoterapeut și cercetător. Este o carte despre lumea existențială a prizonierilor din lagărele de concentrare, despre profilul lor și despre sensul vieții lor – Viktor Frankl fiind un supraviețuitor al lagărelor de concentrare, printre care numărându-se și binecunoscutul Auschwitz. Aproximativ trei ani de zile a rezistat și din această rezistență s-a născut logoterapia. Să nu credeți că această carte este deprimantă, excesiv de emoționantă sau politică. Nu este o critică la o doctrină politică, nu este o plângere de milă, ci din contră este o carte cumva despre supraviețuire, optimism și a da/ a găsi sens.
Probabil că dacă v-ar întreba cineva care este sensul vieții voastre, v-ați bloca puțin, apoi ați căuta un răspuns abstract, care ar îngloba cumva sensul umanității, de tipul: împlinirea potențialității, de a lăsa o urmă pe acest pământ…Destul de frustrant, aș zice. Sunt șanse mari să nu le atingem niciodată sau mai bine zis să nu credem noi că le atingem. Sensul vieții este cel care ne ajută să trecem peste provocări, care ne împinge înainte, care face ca viața să merite trăită, în final este o forță motivațională. Pentru Viktor Frankl, sensul vieții în cei trei ani petrecuți în lagărele de concentrare a fost să rescrie o lucrare, care i-a fost luată atunci când a devenit prizonier și atunci când muncea aproape gol în zăpadă își făcea în gând notițele. Vă mai amintiți o perioadă mai grea din trecutul vostru, când după ce ați trecut prin ea, încă vă mai întrebați de unde ați avut atâta forță să răzbiți? Sensul vieții pe care l-ați avut la acel moment este cel care v-a ajutat. Sensul vieții nu este unic, nu este măreț – el se poate schimba chiar de la o zi la alta și el implică valorile noastre, idealurile. Lipsa unui sens duce vid interior, la senzația de gol, la ceea ce Frankl denumește vacuum existențial. Este acel moment când ne simțim pierduți, lipsiți de control asupra propriei noastre persoane, depresivi, fără chef, plictisiți și ne gândim să căutăm un psihoterapeut. Ca psihoterapeut, dintotdeauna am avut încredere în capacitatea clienților mei de a atinge starea de bine pe care și-o doresc, iar prin condițiile de bază (empatie, acceptare necondiționată și congruență) am facilitat acest proces. Dacă ar fi acum să reformulez din perspectiva logoterapiei, am încredere că își vor regăsi sensul existențial. Chiar începerea psihoterapiei poate fi considerat un sens temporar în găsirea sensului existențial.
Un alt concept care m-a atras la această școală psihoterapeutică este perspectiva asupra echilibrului. Multe teorii legate de igiena mentală, multe trend-uri au promovat echilibrul psihologic, alungând frustrările în aria inamicilor de temut cu care trebuie să luptăm perpetuu pentru a atinge zen-ul. Dar oare chiar e de dorit acel Zen? Mie îmi plac conflictele, îmi plac emoțiile negative, frustrările astea de temut și dintotdeauna le-am văzut un rost. Să nu înțelegeți de aici că le caut cu lumânarea sau le provoc sau le doresc cu ardoare să existe în viața mea. Mai degrabă nu mi-e frică de ele, nu mă dau de ceasul morții, mă joc cu ele ca și cu puzzle-urile și le dau un sens în dezvoltarea mea, iar dacă trece o perioadă prea mare de timp și nu simt vreo frustrare încep să-mi pun întrebări (nu e cazul căci vin periodic :)). O plăcere mare (imensă) am avut să descopăr ce are de spus și Viktor Frankl, căruia i se pare chiar periculos să atingi homeostazia, adică o stare lipsită de tensiuni. Din perspectiva lui, ceea ce are nevoie omul este străduința de a îndeplini un sens liber ales, adică are nevoie de noodinamică = dinamica existențială dintr-un câmp polarizat de tensiunea dintre un sens care va fi împlinit și omul care trebuie să-l împlinească.
Ar mai fi multe de spus, poate cu altă ocazie. Mă bucur că a venit acel moment să termin de citit cartea lui Viktor Frankl și mai ales mă entuziasmează ecourile interioare pe care mi le-a transmis, o părticică din ele fiind expuse și aici. Spor la citit :).
Leave a comment