Cum deja probabil știți, de anul trecut mă preocupă tema feminității și mai ales a dezvoltării acesteia din punct de vedere transgenerațional (adică de la străbunică, la bunică, la mamă, la fiică). În același timp există o bucățică în mine tare pasionată de cercetare, studii, știință – mai multe detalii aici. În ultimii ani, bucățica aceasta a fost tare tăcută, așezată într-un sertar pe undeva prin interiorul meu, cumva în așteptare – poate, poate vine se aliniază planete și o bagă și pe ea cineva în seamă. Și s-a întâmplat, în ultimele luni a ieșit și ea un pic la aer. Acest articol vine din această părticică din mine, într-un limbaj mai puțin științific, dar cu referințe pentru pasionați ;).
Nu m-ar mira să vă întrebați de ce este important să studiezi feminitatea sau să-i acorzi importanță? Din cauza presiunii. Cu toții dăm la un moment dat de probleme legate de gen. La nivel conștient sau nu, ne evaluăm și redefinim identitatea ca femeie sau bărbat și suntem supuși unor presiuni subtile să menținem anumite stereotipuri legate de gen (atitudini și comportamente), care în final devalorizează fiecare gen în parte și ne influențează negativ. Poate, ca și adulți nu o percepem foarte puternic, dar atunci când devenim părinți încep să iasă din noi tot felul de stereotipuri care țin de identitatea de gen. Cel mai frecvent este cel legat de plâns: Nu mai plânge, băieții nu plâng sau Așa sunt fetele, plâng mult. Mai cresc copiii și în adolescență auzi – Poartă și tu fuste, doar nu ești băiat (vă sună cunoscut?).
Astăzi vreau să scriu despre văitat, dar aș vrea să scriu științific de s-ar putea. Desigur, nu va ieși sub această formă căci parcă nu sunt în dispoziția necesară. Mă amuză un pic să scriu acest articol, deoarece îmi vin în minte tot felul de imagini cu copii care se vaită (probabil din cauza alor mei) sau bocitoare (în capul meu femei cu batic, fără vârstă). Apoi, nu pot să nu mă raportez la mine un pic și relația mea cu văitatul, care merge și nu merge. Eu defel nu mă vait, dar sunt momente în care simt așa o nevoie imensă să o fac, să mă dau de ceasul morții de câteva ori, să nu mă mai gândesc la soluții pentru probleme, ci doar să mă vait de ele. Și în momentele acelea, când mă vait – mă relaxez, iar la sfârșit am un pic senzația de zbor ușor. Pe de altă parte, lumea din jurul meu nu e obișnuită cu mine în modul de văitare și parcă nu știu cum să mai facă să-mi treacă starea. Vin cu idei, mă îmbărbătează, mă încurajează că nu-i așa grav, schimbă subiectul… Iar eu, ce să zic, îmi vine să țip de iritare, să-i scutur nițel și să le spun: Normal că nu e grav, normal că voi găsi soluții, doar vreau și eu un moment de văitare clasică.
În general, organizațiile se bazează pe două variabile: succes și suport. Prima variabilă presupune satisfacerea scopului organizației, care poate fi măsurat la nivel cantitativ ca și profit. Cea de-a doua variabilă se referă la a ajuta oamenii din interiorul sau exteriorul organizației să-și atingă propriul scop. Ambele interese ale organizației sunt importante, iar o organizație puternică, eficientă nu se poate descurca fără a lua în calcul pe amândouă. Plecând de aici, empatia organizațională are un dublu sens:
