Este un pic ciudat să abordez acest subiect, având în vedere că sunt psihoterapeut și am convingerea generală că psihoterapia în general merge. Dar, adevărul este că sunt situații în care procesul psihoterapeutic nu merge, nu are rezultate sau stagnează. Desigur, nu de puține ori aud în jur persoane care povestesc despre experiența cu un psihoterapeut în termenii – nu mi-a adus nimic, nu am simțit nimic diferit, nu s-a rezolvat problema. În același timp, nu am auzit nici o persoană care să spună că psihoterapia i-a făcut mai mult rău, prin urmare iată și o veste bună :). În cel mai rău caz, ieși dintr-un proces psihoterapeutic la nivelul la care ai intrat.
Dar să revenim la subiect. Există câteva cauze care pot duce la lipsa de rezultate și cu cât ne dăm seama mai repede, cu atât putem face ceva ca să nu mai pierdem timpul (și banii). Astfel, psihoterapia nu merge (sau merge mai greu) atunci când:
- Ești trimis de cineva. Îți spune mama, prietena, iubitul, sora: Ai o problemă și e musai să vezi un psihoterapeut. Chiar dacă sunt cele mai bune intenții în spate, în final dacă tu nu consideri că ai o problemă și începi un demers în care încerci să rezolvi problema văzută de alții, slabe șanse să se întâmple ceva cu tine. Cu alte cuvinte și în psihoterapie, cu cât motivația interioară este mai puternică, cu atât cresc șansele să ajungi acolo unde îți dorești;
- Nu ai găsit psihoterapeutul potrivit. Relația cu psihoterapeutul este una din fundamentele procesului psihoterapeutic, care facilitează schimbarea și rezultatele pe care vrei să le obții. Psihoterapeutul este și el om, la rândul lui și indiferent de câte recomandări are, este posibil să nu fie cel potrivit pentru tine, să nu faceți acel click împreuna. Este greu să îți dai seama din prima dacă cel din fața ta este persoana potrivită pentru tine, dar în primele 3-4 ședințe dacă ești un pic atent la tine poți identifica dacă poți merge mai departe cu persoana din fața ta;
Aveam în plan să scriu un articol despre furie și câteva exerciții care ar putea să ne ajute să o cunoaștem mai bine, dar pe măsură ce scriam pare că am ajuns la alt subiect (introducerea aceasta este scrisă după cele de mai jos). Am observat în ultima vreme că există câte o săptămână, când pare că aproape toți clienții aduc o temă comună în psihoterapie sau eu tind să văd aspecte comune între ei – depinde de perspectivă :). În orice caz, acum mi-au venit în minte trei dintre acestea, pe care vreau să le împărtășesc aici. Cu siguranță ați dat nas în nas cu ele la un moment dat și v-au încurcat sau descurcat. Așa este natura lor, duală.
În lumea mea de psihoterapeut, cred că nu există zi să nu aud ceva despre furie. Aud că este nepotrivită, aud că face numai prostii, aud că nu are niciun strop de compasiune față de ceilalți sau față de sine și cel mai des aud că trebuie să dispară. În același timp, aud că nu se lasă cu una cu două și pare destul de încăpățânată. Mai mult, pe cât o ignori, pe atât vine cu forțe proaspete. Poate de asta mă și atrage această emoție, care ce să zic, mi se arată ca o victimă neînțeleasă.
Atunci când pierzi o sarcină, o tornadă de emoții pun stăpânire pe tine: tristețe, dezamăgire, furie, vinovăție, apatie. Chiar dacă pierderea a avut loc foarte devreme în primul trimestru, conexiunea dintre mamă și făt poate fi foarte puternică. Poate apărea un sentiment de copleșire care conduce la oboseală, probleme de somn, dificultăți de concentrare.