Anul trecut, în luna noiembrie, am sărbătorit Ziua Mondială a Empatiei sub forma unui proiect, în care am avut ocazia să mă întâlnesc în fiecare miercuri cu diferite persoane care își doresc dezvoltarea acestei capacități – mai multe detalii găsiți AICI. Am promis atunci că voi scrie observațiile mele cu privire la această experiență și iată-le, a venit și rândul lor.
Mă voi opri la aspectul comun care a apărut în toate întâlnirile, și anume caracterul enigmatic, uneori chiar magic al empatiei. Recunosc, o contradicție s-a ivit în mine între popularitatea acestui termen și imaginea lui în piață – adică pe de o parte toată lumea răsună de importanța și necesitatea primordială a empatiei, ajungând la rang de trebuie, chiar și în multinaționale, la nivel de management. Pe de altă parte, sensurile ei sunt cel puțin confuze, având fie legături mistice de tipul devinației lumii celuilalt, fie este o altă denumire pentru ascultarea activă.
Plecând de aici, nevoia mea este să mă concentrez în acest articol, pe ce NU înseamnă empatia:
A fi empatic nu înseamnă a ghici ceea ce se întâmplă în lumea celuilalt, ci mai degrabă a explora lumea celuilalt și a-l întreba dacă ceea ce vezi acolo exista sau nu, el fiind expertul vieții sale.
A fi empatic nu înseamnă a fi de acord cu celălalt sau a da dreptate, ci de a putea vedea
o altă perspectivă, chiar dacă este diferită de a ta, fără a renunța la aceste diferențe.
A fi empatic nu înseamnă milă. Mila presupune un raport de tipul superior-inferior, pe când empatia se sustrage statutelor și evaluărilor.
A fi empatic nu înseamnă acțiune sau mai bine zis nu înseamnă sa faci ceva pentru celălalt, decât dacă prin acțiune înțelegi și a fi lângă/ a conține emoțiile lui/ a sta cu emoțiile lui.
Empatia nu presupune suferință pentru cel care empatizează, nu înseamnă să simți cu aceeași intensitate emoțiile celuilalt și sa fii afectat în aceeași măsura. Deși simți emoția lui puternica, ești conștient că este a lui, din lumea lui și nu a ta.
Empatia nu este egală cu ascultarea activă, o include pe aceasta din urmă, dar nu se reduce la ea, implicând și alte procese precum înțelegerea celuilalt.
Nu suntem empatici continuu și este absolut normal. Suntem empatici atunci când avem disponibilitate și ne dorim acest lucru.
Empatia nu presupune singurătate, ci relație, implicare relațională. Cu alte cuvinte nu se numește empatie atunci când doar tu știi/ crezi că empatizezi, dar celălalt nu percepe acest lucru.
Cu toții ne dorim să fim empatici, mai ales că există propagandă pozitivă în societate, este de dorit și necesar. Câteodată se întâmplă fără să ne dăm seama, uneori primim feedback legat de lipsa ei, altădată credem că suntem empatici, deși o confundăm cu alți termeni. Important este să fii informat și conștient de propriile capacități, să știi ce faci, cum faci. Capacitatea empatică se dezvoltă, oricând, la orice vârstă, în concluzie trenul nu este pierdut. Dacă optezi să îți dezvolți empatia, optează pentru tine, nu pentru că ar da bine sau pentru că o spun ceilalți.
Leave a comment